Valeriu Argăseală, președintele lui FCSB, și-a pus în valoare încă o dată înclinațiile artistice. A compus o poezie despre pandemia de coronavirus.
Valeriu Argăseală și-a petrecut timpul în perioada de izolare într-un mod creeativ. Acesta a arătat din nou că prezintă înclinații către literatură și a compus o poezie
despre pandemia de coronavirus.
Argăseală a făcut o pauză de la treburile administrative ale vicecampioanei și a dat libertate de acțiune gândurilor:
„Avem timp din belșug să vedem
Noi cei care de timp ne plângeam
Cum fugeam, refuzând să cădem
Sub povara pe care-o duceam”, a scris Valeriu Argăseală.
Valeriu Argăseală a lansat și o carte cu poezii.
În urmă cu mai bine de un an, Argăseală a și publicat un volum de poezie, intitular „Suflete reci”. Președintele FCSB a adunat în jur de 40 de poezii cu diverse teme precum: sărbători religioase, dragostea copiilor pentru părinți, iubirea pentru o femeie, trecerea timpului sau cum s-a schimbat lumea din cauza rețelelor de socializare. Iată mai jos una din creeațile presedintelui lui FCSB.
„Unde ești
Absența ta începe să mă doară,
Pun pleoapă peste pleoapă foarte greu,
Simt cum povara asta mă omoară,
Dar îmi cutreieri visele mereu,
Încerc să te închipui fără mine,
Zadarnic, că mă chinui fără rost
Și simt că-i imposibil fără tine
Să pot să mai fiu totuşi cum am fost
Mă răscolesc în fiecare noapte,
Improvizez din ce mi-aduc aminte,
Mi-e dor de-mbrățişări, mi-e dor de şoapte
Și vreau să fie iarăşi ca-nainte,
Aş vrea să ştiu că ție-ți este bine,
Că suferi mult dar nu peste măsură,
Că dragostea jurată ne mai ține,
C-a dispărut din ochi meschina ură,
Ne întâlnim de fiecare dată,
În miez de noapte visul ne adună,
Măcar atâta să avem răsplată,
Că zile-ntregi nu suntem împreună,
Cu toate că te simt apropiată,
Când te ating sau te sărut în vis,
Eu te aştept de fiecare dată
Și las geamul iubirii larg deschis,
Să te privesc cu ochii-nchişi, iubită,
Să fiu prezent în preajma ta cu tot,
Să ştiu că simți că nu eşti părăsită,
Că altceva să fac nu cred că pot,
Tu chiar că meriți timpul să-l cuprindem,
Un pod să fac doar să ne întâlnim,
Să-l ferecăm în lanțuri şi să-l vindem,
Că fără timp putem să ne iubim.
Duşmanul nostru mă gândesc întruna
Să-l căutăm, să-l prindem, să-l avem
Și să-l închidem pentru totdeauna,
Sperând de-a pururi să nu-l mai vedem.
Deci cred, iubito, că putem să spunem
Lumii întregi să plece la vânat
Și-apoi ar trebui să ne supunem
Restului alb rămas neîmpuşcat.
Să ne distrugem timpul, spațiul, ura,
Să ne orânduim cum n-am mai fost,
Să ne schimbăm în univers măsura
Și să trăim pe lume cu alt rost,
Să ne pavăm privirea cu iubire,
Să punem peste suflet poleială,
Să îngropăm vreo tristă amintire
Și să dispară orice îndoială.
Dar ce frumos ar fi să se-mplinească
Ce doar în gând neîncetat apare,
Ceva divin, curat să dăruiască,
Lumii întregi să-i fie apărare.”
