Dinamo – FCSB s-a încheiat, iar jucătorii se îndreaptă spre vestiarele din Ştefan cel Mare. Un „fotbalist” din echipa câştigătoare face un gest de mahala, surprins de camerele TV aflate la nivelul gazonului.
Ovidiu Popescu, s-a „descărcat” pe acel placaj decorativ pe care era inscripţionat numele rivalei. Întâmplător cel mai titrat club sportiv din România, dar asta nu are nicio importanţă. Cum nu are importanţă nici faptul că pentru gestul de doi lei, într-un moment lipsit de orice încărcătură dramatică, va fi trecut cu vederea.
Poreclit într-o manieră suprarealistă de un patron mult prea exaltat la momentul respectiv, „Lampard de România” nu este un fotbalist. Este un jucător la liderul din Liga 1 doar pentru ca prezenţa sa să ilustreze decăderea nivelului din România. Ovidiu „Lampard” Popescu nu poate inspira pe nimeni, nu există în lumea asta vreun copil atras de fotbal care să îşi dorească să fie ca Ovidiu Popescu. Acum 20 sau 30 de ani, jucători de un asemenea nivel nu ar fi jucat niciodată la niciuna dintre echipele aflate în Divizia A. Ovidiu Popescu probabil nu a driblat niciodată vreun adversar şi estimez că nici nu o va face până când va agăţa ghetele în cui.
Ovidiu Popescu face însă parte din galeria largă a jucătorilor de fotbal care au driblat cei şapte ani de acasă. Jucătorilor de fotbal, căci fotbaliştii nu pot ajunge fotbalişti fără educaţie, oricât de paradoxal ar suna.
Rupând cu forţa palmelor de truditor al pământului un placaj care nu îl deranjase cu nimic, Ovidiu Popescu s-a comportat fix ca un ghioban. Sau „ghelban”. E unul şi acelaşi lucru. Adică „om fără educație sau cu apucături grosolane”, cum spune dicţionarul. Imaginea unui derby fără nimic special a fost oferită astfel după fluierul final.
La ani lumină de colegul său truditor, Octavian Popescu. Coechipierul lui „Lampard” a luminat un meci searbăd cu pasele sale desprinse din fotbalul adevărat. Dezinvoltura puştiului de 18 ani face parte din ADN-ul fotbaliştilor mari. Octavian nu va ajunge niciodată ca Ovidiu, iar asta nu este întâmplător. Fiindcă un artist pe teren nu va fi niciodată un ghiolban în afara lui.
