Egalul României cu Irlanda de Nord nu a consumat doar unghiile noului selecționer Mirel Rădoi, dar și nervii multora dintre suporterii ‘tricolorilor’. Astfel de rezultate ne trimit cu gândul la probleme ancestrale, la Miorița, la eternele ‘noi am vrut, dar nu s-a putut’, piaza rea, ghinionul proverbial. De fapt, cred că lucrurile sunt mult mai clare. N-o fi fotbalul o știință exactă, dar are mecanismele lui, care pot fi analizate la finețe.
Înfruntam niște nord-irlandezi cvasimodești, despre care toată lumea știa că se vor apăra prin aglomerarea zonei centrale și vor încerca să impună un joc fizic, de uzură. Ei bine, ce face noul nostru selecționer Mirel Rădoi? Trimite pe teren patru jucători centrali, de creație (Ianis Hagi, Maxim, Stanciu și Cicâldău), condamnați să se sufoce în tranșeele create de Irlanda de Nord pe (semi)gazonul Arenei Naționale.
România a vrut să fie o Barcelona fără aripi și, evident, fără un geniu în față. Rădoi a anunțat sus și tare, dinaintea meciului, că vom juca fără extreme, asumându-și ‘banderola’ de purtători neînfricați ai balonului. Asta i-a ieșit! România a avut o posesie de 64% și și-a creat 17 ocazii de gol. Nu ai ce să le reproșezi, nu? Îți aduc statistica seacă în față și îți spun că i-au ‘călărit’ pe nord-irlandezi mai ceva ca Wanda Nara pe Mauro Icardi (ups!).
Așa cum a zis până și Sir Ilie Dumitrescu, fin tactician, cartea fotbalului spune că o echipă masivă poate fi ‘desfăcută’ printr-un joc eficient pe benzi, rapid, iar această mișcare stânga-dreapta îi poate obosi pe adversari și poate crea zone libere. În plus, nu ai nicio șansă să te impui dincolo de mijlocul terenului prin jucători cu gleznă fină versus semi-tăietori de lemne. Ce e amuzant e că România a reușit să comită mai multe faulturi decât Irlanda de Nord.
Iată de ce am titrat că România a jucat precum Barcelona, varianta Mirel Rădoi. Pentru că acea tiki-taka perfectă a catalanilor se baza enorm pe trei jucători centrali (Busquets, Xavi, Iniesta), care fluidizau acest sistem prin mingile livrate pe benzi (pentru Jordi Alba și Dani Alves) sau pentru geniul Messi. Practic, zona centrală a Barcelonei, care asigura o posesie a mingii de peste 70%, avea nevoie de o aerisire și de un zvâc, în același timp, asigurate de jocul pe benzi și de imprevizibilul din atac. Rădoi a încercat să formeze acest puzzle pretențios, dar fără a folosi toate piesele.
Întrebare de 10 puncte pentru Mirel Rădoi, căruia îi plac discuțiile tactice în compania jurnaliștilor, din ce am înțeles. De ce au preferat mereu Leo Messi, Cristiano Ronaldo, Neymar și alte vedete ale fotbalului mondial să preia mingea în bandă sau în poziție mai retrasă, înainte de a crea o fază periculoasă de poartă? De ce nu s-au gândit că le e mai bine în centru?
Pentru că acolo dădeau de toți ‘balaurii’, pregătiți să le rupă oscioarele și avantajați de tranșeele și aglomerările pe câțiva metri. Diferența de valoare se diluează la ‘înghesuială’, mai ales pe un teren execrabil și într-un joc fără dinamică, fără ritm.
Probabil că Steven Gerrard și Marius Șumudică au o pasiune bolnavă să-i folosească pe Ianis Hagi și Alex Maxim în bandă… sau de fapt acolo pot avea mai multă libertate de mișcare și timp pentru a-și ‘activa’ calitățile de playmakeri? Va rămâne un mister. Împotriva Irlandei de Nord, Ianis Hagi a fost vizibil frustrat de faptul că nu poate trece de jucătorii masivi din apărare. Pentru că tactică oferită de Rădoi efectiv sufoca orice forță creativă. Au fost multe momente în care jucătorii din centru se loveau de zidurile nord-irlandeze și căutau disperați soluții și spații în benzi… dar nu era nimeni acolo! Așa cum un înecat caută cu privirea țărmul, în zadar.
Sigur, ne putem îmbăta cu faptul că i-am avut la breloc pe nord-irlandezi și doar o blestemată de fază fixă (inevitabilă pentru români precum încălzirea globală) ne-a furat o victorie meritată. Dar realitatea este că am gândit greșit acest meci. Și asta poate fi un semnal de alarmă în vederea meciurilor cu adevărat importante pentru echipa națională.
Mirel Rădoi este un antrenor ambițios, cu idealuri înalte și discurs motivațional excelent. Dar parcă nu are încă Bacalaureatul tehnicii fine de antrenor, așa cum n-are nici BAC-ul din învățământ. Iar meseria de selecționer nu îți oferă prea multe ‘rachete-test’ pentru punerea în practică a ideilor / planurilor, bâjbâiala este imediat taxată la acest nivel.
În altă ordine de idei, răspunsul bădărănesc al lui Denis Alibec pentru Ciprian Marica („Să vină el să joace. Toți își dau cu părerea”) nu este altceva decât frustrarea unui fotbalist din Mangalia care a simțit aerul rarefiat al înălțimilor și al performanței la Inter Milano, dar a ajuns să se roage de patronul Astrei Giurgiu să-l lase să se transfere la o echipă de mijlocul clasamentului din Turcia. Denis Alibec nu este altceva decât un contributor la uriașa Statuie a Neputinței din fotbalul românesc, pe care scrie „Talente care au murit speranțe”.
Atacantul cu 10 selecții și un gol la naționala României are în palmares doar un campionat și o cupă cu Astra, la 29 de ani, iar asta spune totul. Nu a fost nimic întâmplător în cariera lui Denis Alibec, omul care a călcat (mai mereu) pe bec!
