Cristi Chivu este protagonistul unui material special apărut pe site-ul echipei Inter Milano. Fostul internațional român a redactat o scrisoare pentru fanii ‘Nerazzurri’, în care rememorează momentele importante din cariera lui, inclusiv accidentarea gravă suferită în 2010.
În ianuarie 2010, în meciul Chievo – Inter din Serie A, Cristi Chivu s-a ciocnit de Sergio Pellissier, într-un duel aerian, și a rămas întins pe gazon.
A ajuns de urgență la spital, unde a fost operat la cap. După luni de recuperare, fundașul a fost nevoit să poarte o cască de protecție în timpul meciurilor.
„Nu puteam să-mi mișc mâna stângă. Eram paralizat. Nu mi-am pierdut niciodată cunoștința și, chiar în momentele în care eram dus cu targa, mă gândeam la multe lucruri. Primul meu gând a fost către soția mea, către fiica mea și întreaga familie. Și aveam un singur mod de a le transmite un mesaj, întrucât se uitau la TV: mi-am ridicat cealaltă mână.
În interior, aveam un sentiment copleșitor de anxietate. Voi mai putea să fiu o persoană normală? Nu mă gândeam la fotbal. Tot ce voiam era să am certitudinea că voi fi din nou același bărbat, același tată, un soț normal.
Nu credeam că voi avea o cicatrice atât de mare, dar nu m-a deranjat foarte mult. Este doar semnul unei călătorii care mi-a permis să mă întorc la fel cum eram înainte. Mă uit în oglindă și îmi spun că am fost un om norocos. Trebuie să fii optimist, pentru confortul tău„, povestește Chivu pentru site-ul Interului.
„Trebuie să-ți stabilești niște obiective. Timpul nu așteaptă pe nimeni”
Cristi Chivu (39 de ani) a jucat pentru Inter Milano în perioada 2007–2013, reușind să câștige trei titluri în Serie A, două Cupe ale Italiei, dar mai ales trofeul Ligii Campionilor în 2010.
În prezent, fostul fundaș este antrenorul echipei U17 de la Inter Milano.
„În întreaga carieră, am fost supus la 13 operații, dar nu am renunțat niciodată. După operația la cap, cele mai grele momente au fost atunci când am reînceput să alerg. Îmi pierdusem orientarea, cădeam. Totul trebuia reconstruit. Nu mă așteptam să revin în primul ’11’ la doar 77 de zile după accidentarea de la Verona.
Mă antrenam fără cască, dar în meciuri o purtam. Este greu să uit acele coșmaruri. Când purtam casca, eram calm, era forma mea de protecție. Erau momente când nu puteam să respir, când nu suportam căldura, când stătea prea strânsă, dar nu mi-am dat jos masca niciodată.
Mi-am aruncat masca doar în trofeul Ligii Campionilor. Am pus totul în acel trofeu: fricile, îndoielile, sacrificiile pe care le-am făcut. Cel mai mare vis al meu a devenit realitate. Lacrimile mele din acele momente au fost de fericire, dar și de eliberare, atât fizică, cât și mentală.
Asta încerc să-i învăț acum pe tinerii Nerazzurri. Trebuie să-ți stabilești niște obiective, iar acea luptă continuă pentru a excela trebuie să vină din interior. Timpul nu așteaptă pe nimeni. Trebuie să fii pregătit și să dai totul. Eu am făcut-o, chiar și cu o cască de protecție„, a mai spus Chivu.
