Autor: Cristian Otopeanu

Cornel Dinu, jucătorul de legendă al celor de la Dinamo, împlinește azi, 70 de ani. A jucat la cel mai înalt nivel aproape 18 ani la Dinamo şi a adunat 454 de meciuri şi 53 de goluri în tricoul alb-roşu.

Site-ul realitatea.net face o reverență în fața fostului mare internațional și publică un interviu special, despre omul Cornel Dinu, în care „Procurorul” face mărturisiri tulburătoare.

– realitatea.net: Domnule Cornel Dinu, împliniți 70 de ani. Lumea vă cunoaște drept un fost mare internațional și ați acordat sute de declarații despre perioada când ați jucat. Eu vă propun, de data aceasta, să vorbim despre omul Cornel Dinu.

– Cornel Dinu: De acord, vă ascult.

„Am mai trecut o dată pe malul Styxului, dar barcagiul nu era încă acolo”

– În primul rând, vrem să știm cum stați din punctul de vedere al sănătății.

– Am impresia că am mai trecut o dată pe malul Styxului, dar barcagiul nu era încă acolo. Paradoxal, de ceva timp, noul tratament pe care mi l-a prescris doamna doctor Dorobanțu are efecte benefice. Mă simt mult mai bine și nu mai am senzațiile neplăcute pe care le aveam când am început acest tratament, pentru noul diagnostic pe care mi l-a găsit. Este vorba despre fibrilație. Și, în plus, de insuficientă cardiacă destul de mare. Dar, ce să facem, mergem înainte. Cât o vrea Cel de Sus.

– Cum veți petrece ziua de naștere?

– Domne’, în general, nu îmi mai petrec zilele acestea aniversare, mai ales că am depășit o vârstă înaintată. După 65 de ani, nu am mai petrecut decât foarte intim, în familie și destul de liniștit. Fiind vorba, însă, de 70 de ani și pentru că am avut această impresie că s-ar putea să nu îi prind, voi face o întâlnire cu familia, cu niște prieteni apropiați din fotbal, niște oameni din presă și, nu în ultimul rând, cu o parte dintre cei care au inițiat proiectul „Dinamoviști pentru Dinamo”. Va fi o întâlnire pașnică, plină de amintiri și, bineînțeles, de cădura sufletească.

– Apropo de amintiri, dacă vă uitați înapoi, ce observați? Ce considerați că lăsați în urmă?

– Ce cred că lăsăm… Lăsăm ideea unor modele și probabil că această sincopă de întuneric a societății românești, care este dominant, și a răului care predomină și este propagat sub toate aspectele, ca de fiecare dată, nu va avea o continuitate prea lungă. Ca de obicei, va apărea din nou lumina în comportamentul românilor.

Voi prelua ceea ce a spus aseară doctorul Sinescu, pe care îl cunosc destul de bine. Din păcate, normalitatea a devenit o rara avis și te surprinde când trăiești un moment de normalitate în zilele noastre. Ceea ce domină sunt dezamăgirea și deznădejdea. Aceasta este, din păcate, o realitate crudă, o realitate incontestabilă.

– Sunteți născut în zodia Leului, considerați că ați fost un lider?

– Eu cred că da. Liderii au ceva genetic, poate chiar din zodia respectivă, care nu este de neluat în seamă, dar se și formează. Și, ca să se impună, trebuie să aibă o autoritate reală și o autoritate competentă. Eu cred că am dobândit aceste calități și astfel am putut să îmi pun în valoare gena această de lider.

– Fiindcă spuneți că ați fost un lider, asta înseamnă că ați fost și detestat.

– Bineînțeles, bineînțeles… Pentru că, din păcate, și este valabil nu numai în societatea noastră, instinctele comunei primitive sau ale cavernelor îl domină în continuare pe om. Omul a făcut progrese tehnice și culturale extraordinare, și de gândire, dar, din păcate, nu s-a rupt de instinctele și de comportamentul care erau dominante la începuturi, în comună primitivă, în timpurile cavernelor. Există instincte malefice…

„Cine mi-a făcut rău a sfârșit dramatic. Nu le-am dorit răul, dar există o justiție”

– Cine v-a făcut cel mai mare rău în viață?

– Din nefericire, au existat astfel de oameni, dar este foarte interesant, și nu vreau să dau nume, cei care mi-au făcut rău au sfârșit foarte rău, chiar dramatic. Poate există o justiție imanentă. Nu le-am dorit acest lucru, dar poate a existat o compensație din acest punct de vedere. Cei care mi-au făcut rău, în niciun caz nu erau niște oameni de calitate sau de bine, ci niște pătimași, niște oameni supuși dezastrului și unor maniere de a conduce prin distrugere, nu prin competență, înțelegere și respect.

Am avut o viață destul de zbuciumată, va aduc aminte doar că după 1985 am fost interzis să apar prin București, să lucrez, erau niște Tribunale care te condamnau la întuneric și necunoaștere. A fost o perioada de 6 luni în care nu era voie să mi se rostească numele la radio și mai multe nu vreau să comentez.

– Bun, dar cu ce ați deranjat? Va rog să încercați să ne explicați, măcar puțin, ca să înțeleagă lumea.

– Eram considerat un dușman al poporului. În sensul că eram într-un anturaj de scriitori, de intelectuali, care, din multe puncte de vedere, nu erau de acord cu ceea ce se întâmplă în special după anii 1977-1978 în România. Acel cult al personalității complet derizoriu, acea ștrangulare a existenței societății românești, niște măsuri fără logică.

Atunci când conduci prea mult un popor și nu ai capacitatea respectivă și mai ai și sfătuitori în fustă care nu au niciun fel de calitate, poporul are de suferit. Aceste lucruri au fost dureroase, nu vreau să mi le mai amintesc. Cert este că atunci a fost oarecum mai ușor, pentru că eram tânăr, în toată puterea, eram entuziast și credeam că, până la urmă, binele va ieși la iveală.

„Nicolae Ceauşescu i-a cerut lui Ştefan Andrei să nu mă mai viziteze”

– Eu insist, chiar dacă nu dați nume. Va referiți la conducerea Ministerului de Interne?

– La o parte a conducerii Ministerului de Interne. Și este interesant, vă voi povesti doar un moment. Momentul când am fost scos pe nedrept de la Dinamo, în 1985, în primăvară.

Seară, a venit la noi acasă un prieten foarte bun, un intelectual, pentru că am avut asemenea oameni în conducerea de atunci, este vorba despre intelectualul și diplomatul de excepție Ștefan Andrei (n.r. fost ministru de Externe înainte de 1989). El a încercat să mă liniștească. Mi-a spus că în viață se întâmplă anumite nedreptăți, dar eu trebuie să fiu puternic, să fiu tare. Ei bine, după câțiva ani de zile, în 1994, mi-a spus că, a doua zi după ce a fost la mine, l-a chemat Nicolae Ceaușescu și i-a spus „Să nu te mai duci pe la fotbalistul ăla care ne înjură pe toate drumurile”. Eu zic că este suficient ce v-am spus.

– Cum v-ați comportat cu cei care v-au făcut rău?

– După menirea creștină, iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Nu am avut niciodată răutate sau dușmănie. Dar, cu sarcasm, când a fost cazul, i-am caracterizat așa cum meritau. Doar prin ascuțimea cuvintelor și niciodată, pentru că nici nu aveam cum, a faptelor. Nu sunt, sub nicio formă, un tip răzbunător. Doar un tip care taxează verbal nereguli și comportamente desuete.

A plâns, ultima oară, pe patul de spital: „Mă chinuia gândul sfârșitului”

– Când ați plâns ultima oară?

– Cred că am avut un moment de cădere acum vreo luna și jumătate, pe patul de spital. Nu mă simțeam bine și mă chinuia gândul acesta al unui sfârșit mult prea aproape, pe care nu mi-l doream. Și asta tocmai pentru că eu cred că, în special față de familie, mai am multe de încercat să realizez și poate că am și prieteni foarte buni, care merită să stau împreună cu ei în continuare, cât o mai vrea Cel de Sus.

– Spuneați că vă chinuia gândul sfârșitului. Deși este o întrebare delicată, vă pun această întrebare: vă temeți de sfârșit?

– Cine nu se teme nu este om. Dar pot să spun că, paradoxal, deși sunt scârbit din toate punctele de vedere, la ce văd că se întâmplă în societatea românească și cu ce așa-ziși lideri avem de-a face, și suferința la care este supus poporul nostru, totuși, am o dorință de viață deosebită, care este mai mare că oricând. Cred că ar putea să fie interpretat ca ceva firesc, pentru că atunci când știi că sfârșitul este inevitabil și este aproape, vrei să mai prinzi lumina zilei și, mai ales, să mai faci câte ceva pentru cei din jur. Acesta este sentimentul care mă domină la ora actuală.

„Sunt un sentimental. Dar Leii au o personalitate pregnantă, reacționează la nedreptate, la răutate, la anormalitate”

– Va considerați un tip dificil sau dimpotrivă?

– Domnule Otopeanu, sunteți Leu ca și mine. Leii au o personalitate pregnantă, reacționează destul de rapid la nedreptate, la răutate, la anormalitate. Din păcate, aceste lucruri mă pornesc și pe mine de multe ori, dar nu țin dușmănie, nu țin răutate, știu să iert, să fiu bun și să ajut dacă pot. Mai mult, știu că pacea și liniștea trebuie să domine, de aceea intru imediat în normal și sunt preocupat mai mult de a face bine, decât de a rămâne sub imperiul unor porniri malefice.

– Va apropiați ușor de oameni sau nu?

– În general, mă atrage ființa umană, o respect, sunt atras de oameni, dar am și un instinct care s-a ascuțit pe parcursul anilor, în sensul că simt foarte repede maleficul din unii oameni. Este adevărat că, odată cu trecerea timpului, devii mult mai pretențios. Și eu am ajuns în această situație. Simt de la început cu cine am de-a face. Dar mă bucur că găsesc în continuare, și cultiv aceste anturaje, oameni de foarte bună calitate, oameni care au cultura respectului și a înțelegerii.

– Ce fel de om credeți că sunteți? Dur? Sensibil? Sentimental?

– Sunt un sentimental. Și aici va spun ce îmi zicea mama, Dumnezeu s-o ierte: am un suflet de aur, sunt bun cu semenii mei, bineînțeles, cu cei la care țin și care știu că merită, și ajut la început și pe cel care nu merită, dar apoi îmi dau seama că o fac în zadar.

Mai ales acum, la vârsta pe care o am, încerc să țin în preajmă oameni de bine, oameni care îți aduc o energie pozitivă, oameni cu care te simți bine. Pentru că chinurile tinereții nu mai pot fi suportate de necazurile bătrâneții, așa cum le suportau entuziasmul și energia tinereții.

„La început, sunt circumspect cu oamenii, pentru că în trecut am suferit pe nedrept din cauza unora pe care îi credeam prieteni”

– V-am întrebat, pentru că sunt persoane care vă consideră un tip rece.

– Pentru că, probabil, în primele momente, sunt circumspect. Asta și fiindcă am suferit pe nedrept din partea unor oameni pe care i-am considerat prieteni.

Nu întâmplător se spune „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur”. Și, bineînțeles, pentru că am practicat de fiecare dată solidaritatea de tip britanic, „Dușmanii prietenilor mei sunt și dușmanii mei”. Dar în niciun caz cu răutate. Cu ignoranță și cu izolare. Acesta este felul meu de a mă comporta. Și în niciun caz cu duritate.

Sunt anumite accese de moment, dar nu mă las dominat de aceste accese, care sunt doar verbale, mai mult pe haz decât pe atitudine sau pe jignire. Iar prietenii mă știu foarte bine, chiar dacă am o limba mai ascuțită, limba este una, iar sufletul este cu totul altul. Prietenii mei iau umorul și ascuțimea unor vorbe, decât o posibilă răutate care nu există.

Cea mai mare eroare a vieții

– Care a fost cea mai mare eroare pe care ați comis-o în viață?

– Eroarea mea cea mai mare, și este dramatică, provine chiar din lecțiile copilăriei, de care eu nu am ținut cont. Am trăit într-o familie de intelectuali, care au avut de suferit după anii ’47-’48.

Tatăl meu, doctor în Drept, a fost trimis maistru sondor la Viforâta, lângă Târgoviște. Și a stat 10 ani, apoi i s-a permis să între în avocatură. Eroarea cea mai mare a fost că, având și unul dintre nași un boier de excepție, Herisescu Bolintineanu, care fusese casierul Reginei Maria, simpatizant de dreapta al formațiunilor de sorginte creșțină, dar numai atât, a fost condamnat pe nedrept și atunci auzeam foarte des de la o mătușă: „Cornele, să nu ai niciodată încredere în oameni, pentru că oamenii de multe ori sunt niște măști, sunt mai mult răi decât buni, sunt invidioși… „.

Ei bine, această este cea mai mare decepție a vieții mele, nu am crezut niciodată că omul este construit astfel. Probabil că nici nu a fost construit astfel, ci sunt niște deformări care au venit pe parcurs, pentru că intenția Creatorului, probabil, a fost să facă o lume bună. Aceasta a fost cea mai mare suferință, dar am acceptat-o ca un stoic și mi-a servit ca o modalitate de cunoaștere a sinelui meu. Eu mereu am încredere în oameni și plec de la ideea că sunt bine intenționați, sunt făcuți pentru a face bine, dar, din păcate, de cele mai multe ori, chiar cei pe care i-am considerat foarte apropiați mi-au dovedit contrariul.

– Și ultima întrebare: trăgând o linie, în viață ați făcut mai mult bine decât rău?

– Indiscutabil, mult mai mult bine. Iar răul, dacă l-am făcut, pentru că oricine mai face și rău, l-am făcut pentru că am simțit că, uneori, este nevoie să te comporți exact ca într-un tratament care nu îți convine, pe care nu îl suporți, dar pe care trebuie să îl iei, pentru că până la urmă îți va fi bine. A fost verbal, foarte rar cu fapte. Din acest punct de vedere, aceasta este concepția mea în această privință.

Cifrele carierei lui Cornel Dinu ca jucător: 

– 454 meciuri / 53 goluri în prima ligă, toate la Dinamo

– 75 meciuri / 7 goluri la echipa națională

– a jucat în naţionala României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970

– 33 meciuri / 3 goluri în cupele europene

– a fost desemnat de 3 ori cel mai bun fotbalist român al anului (1970, 1972 și 1974)

– a cucerit 6 titluri de campion cu Dinamo

– a cucerit 2 Cupe ale României cu Dinamo

CLICK AICI PENTRU A VEDEA IMAGINI SENZAŢIONALE!

Notă: imaginile de arhivă provin din colecţia jurnalistului Cristian Otopeanu şi din revista Sport, din perioada 1967-1973